sâmbătă, 26 octombrie 2013

Si daca...?

Plimbarile pe aleile toamnei sadesc mereu intrebari, noi directii ori reevaluari.
Mi-au placut mereu oamenii care sunt aproape de infricosator de siguri pe ei si pe cunostintele lor putine dar trainice... Genul acela de om caruia chiar daca exista 10 oameni care ii explica in felurite moduri de argumentare ca peretele din fata e roz, el tot priveste semet si e convins ca peretele este verde-praz, privindu-i pe ceilalti superior si darz.
M-am tot intrebat ce mana in lupta un astfel de om, cum poate ramane asa neclintit si orb in fata unor aspecte care pentru ceilalti sunt... orbitor de evidente. M-am mai intrebat cum este mai bine...sa fii mereu in restructurari, sa modifici sisteme de referinta, sa incerci sa pricepi o prisma triunghiulara ascultandu-i si intelegandu-i fiecare unghi, fiecare latura in mod echidistant ori pur si simplu sa ii privesti doar un chip si sa adormi fermi convins ca nimic din ce stii sunt aparente, ca prisma e de fapt un dreptunghi asezat invers din motive care te lasa rece, fara sa iti pui problema ca ce azi consideri ca e adevar maine devine o minciuna gogonata ori ca daca ai privi mai atent ai putea observa ca exista bi, tridimensional si tot asa...?
Ma intreb ce a simtit Arhimede cand a realizat el mititelul ca nimic nu e clar si batut in cuie, ca nici macar un punctisor in universul asta nu e fix si ca totul e... cel putin miscare, daca nu iluzie, vis ori alte minunatii...
Totul e relativ, desigur, tot pentru ca nu exista un sistem de referinta nemiscat, nemiscabil la care sa ne putem raporta fara urma de tagada, iar conventiile metrice inventate de atitia omuleti sunt probabil gaselnite istete  pentru o linistire aparenta, pentru mascarea gaurii negre care inseamna ca oricat ne-am zbate, de fapt nu stim mare lucru.
Si in lumea asta in care un om atinge o frunza si nu stie sigur daca ce e el si ce simte el e iubire, e real ori visul cuiva ori visul lui ori stimularea chimica a unui creier aflat intr-un borcan...un alt om papa bine mici, bea o bericica, vede un mecisor si adoarme linistit dupa ce si-a iubit nevasta fara sa se intrebe daca e fericit, daca ea e fericita, daca maine va mai veni, daca e bine ori rau ce face, daca stomacul sau e bine ori daca ficatul isi poate vedea calm de treaba.
Normal, unii vor zice ca depinde de educatia fiecaruia, de cultura, de sperante, de interese, de gradul de evolutie, de vibratia cosmica, de zodie, de grupa sanguina... Si ei au dreptate.
Eu... ma intreb uneori urmatoarele: nu exista un moment in care omuletul, intors de la serviciu si stand el asa la rand in supermarket aude o melodie ori un schimb de replici... ori pe bancuta unui metrou citeste un slogan pe un panou urias ori...Si dintr-o data in fiinta lui se misca ceva, nu musai se trezeste, dar ceva scurt-circuiteaza si pufff! - in caputul sau sinapsele prind a se reorganiza si ajunge el acasa si dus pe ganduri asa isi intreaba nevasta daca stie ea cumva ce ii ala acid dezoxiribonucleic ori indoaiala carteziana? Iar femeia, dupa ce verifica daca barbatul sau a baut mai mult decat de obicei ori daca are febra ramane cu intrebarea in cap si incep ambii sa caute, sa intrebe, sa se mire, sa priceapa...?
Si daca ajuns a doua zi la munca isi pune la curent colegii ce si cum spununii si altii si se intreaba toti cum o fi...?
Si daca asa se produce o mica revolutie si as avea posibilitatea ca seara sa ii vad pe toti cei partasi la intamplare cum isi intreaba copiii, cauta pe net, se intreaba, socotesc, verifica, dau din una in alta si apoi adorm cu gandurile vraiste, privind circumspect micisorii, berica, femeia dupa sex, copilul in somn...intrebandu-se, intrebandu-se...
Cand eram micuta cineva zicea ca inteligent nu e cel care are raspunsuri, ci cel care isi pune intrebari, care apoi stie ce intrebari sa puna... Nu am inteles asta. Si cand (imi) pun intrebari nu ma simt strasnic de isteata. Nici acum nu prea pricep. Daca cel care raspunde nu e distept, cel care intreaba... pe cine intreaba? Isi intreaba sinele care oricum pare incapabil de raspuns ca altfel nu s-ar intreba!? Si chiar daca ar fi 2 in 1 (un sine apriori istet + un sine fost tabula rasa care a acumulat oaresce), cel care are un cat de mic raspuns nu e desteptul, nu? Ori e istet pentru ca intrebandu-se incepe sa caute si asa dobandeste...noi intrebari? Asa asa, sa mai radem si noi...
Oricum ar fi, de curand am sesizat ca nu mai am aceeasi pofta de argumente ca odinioara... La inceput m-am speriat ca devin lenesa, comoda ori pur si simplu eliptica de argumente. Pe vremuri ma consideram un fel de ciorna temporara. Aveam impresia ca la nastere eram aidoma unui caiet nescris si ca e treaba mea pe acea lume sa pricep cat mai mult, sa umplu caietul cu adevaruri, sa sterg apoi, sa revin, sa elimin, sa dezvolt...totul pana in ziua in care ma voi considera destul de maiastra incat sa imi permit sa intorc frumusel caietul si sa incep a scrie pe partea curata totul cursiv, clar si fara regrete ori stersaturi.
Am invatat, am daruit in stanga, in dreapta, m-am luptat cu mori de vant considerand ca nu se misca in directia care trebuie, am luptat sa scot oameni din lacasuri caldute, uneori sa ii oblig aproape sa "se" gandeasca, sa se intrebe, sa fie mai mult, mai bun (caci mi se parea ca evolutia n-a omorat pe nimeni si ca asta e cursul firesc al omenirii), ca sunt datoare sa impartasesc ce stiu ca ceilalti sa parcurga un drum mai usor, m-am straduit sa fiu buna, rabdatoare, echilibrata, m-am straduit sa pricep de ce aici, cine sunt, cine vreau sa fiu, de ce si pana cand si sa ii ajut si pe ceilalti sa inteleaga asta. Am intalnit provocari mari, oameni in care am incercat sa sadesc ceva... Astazi nu mai conteaza daca am reusit sa ii clintesc o nici macar un nanomilimetru. Am facut cum am stiut eu mai bine. Si ei la fel. Tot ce e bine este ca eu am invatat mult de la ei si ca nici acum nu ma consider pregatita sa scriu "pe curat".
Tata mi-a zis odata ca eu ar trebui sa invat din greselile lui si ale mamei ca sa nu le repet si sa pornesc in viata de la alt nivel. Eu am gandit ca nu pot invata decat din greselile mele. Amandoi aveam dreptate. Daca nu repetam greselile lor aveam doar timp sa comit altele. Desigur si greselile sunt relative pentru ca ce e gresit pentru tine pentru mine e bine si invers, dar vorbim asa...la modul general.
Am voit sa ajut oamenii, mereu ma gandeam cum daca as avea multi bani as daruit multor oameni. A fost un timp in care chiar imi imaginam cum daca as avea multi bani as lasa in cutii postale aleatoriu plicuri cu bani, apoi imi imaginam cum as face lucruri pentru batrani, copii, catei. Apoi a fost un timp in care mi-am dat seama ca asta e un bine ciudat, cu dus si intors. Daca fiecare isi are drumul sau, trebuie sa isi invete singur niste lectii si eu nu as fi o unealta a destinului in chip de ajutor ci dimpotriva?
Acum ajut oamenii doar cand mi-o cer. Cu drag. Facand mici exceptii, dar destul de rar.
Simt ca e ca atunci cand ajuti un coleg la o teza. Zici ca nu e mare lucru. Poate muncea si era prea obosit sa mai parcurga un curs si nu e mare lucru sa il lasi sa copieze pentru a nu suferi un esec. Si uite asa i-ai deturnat viata. Nota proasta ii putea aduce mai multe beneficii. Nu ai de unde sa stii, dar te simti mai bine si mai istet. Ai daruit unui boschetar o suma de bani. A doua zi nu il mai vezi in locul stiut. Iti imaginezi cum e frumos imbracat, isi cauta o slujba si a intalnit iubirea vietii. Adormi linistit si tare mandru de propria persoana ca ce suflet mare ai si cum ai daruit cuiva o noua viata. Sper sa nu afli vreodata ca nu il vei mai vedea in veci pe acel om al strazii pentru ca un altul a vazut cand i-ai dat banii si l-a omorat pentru asta.
Si tot asa...
Acum cand cineva isi da cu parerea ascult, dar nu mai simt decat rar tentatia polemizarii pana la sange. Mai aduc uneori argumente daca simt coplesitor intunericul, dar ma abat curand, pentru ca...fiecare are dreptul la orice. Chiar si la erori, pacla, siguranta, trufie...
Ma intreb (in continuare ma intreb!:)) daca nu cumva devin indiferenta. Si ciudat este ca sunt mai treaza, implicata si atenta ca oricand, insa cum respir putin in loc sa incalec pe primul impuls si sa ma lansez precum racheta alba:)).Acum imi dau seama cand e oportun sa intervin in vreun fel si ma indragostesc de taceri pentru ca probabil nu mai simt teama de vidul conversational ori factic si nu mai conteaza ce cred ceilalti asa de mult.
Fiecare cu drumul sau, cu datoriile, lectiile, comoditatea ori sarguinta, cu usorul sau cu greul... Ne nastem singuri, iesim de aici la fel. In rest, de fiecare depinde ce vrea si in ce fel. Si fiecare are dreptate sa fie exact cum e, sa creada exact ce vrea si sa faca ce simte.
Nu cred ca exista rau ori rautate, ci doar alegeri. Tu alegi sa descarci ceva pe carca mea. Eu aleg daca preiau sau nu bocceaua.
Cred ca dupa atatia ani de cautari pot scrie "pe curat" cam atat: sunt aici, nu voi mai fi aici intr-o zi, ceva mai mare si mai mult decat mine exista.. si treaba mea e sa imi vad de drumul dintre leagan si coparseu cum conider eu mai bine, iubind si... gata. :)

Anna - linistita... aproape la fiecare gand :)). Va iubeeesc!!!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu